poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 390 .



All Inclusive
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [BIO ]

2018-06-04  |     | 



Eu am fost de când mă știu, un nefericit.
Toate mă deranjau, dar cel mai tare mă deranja locul ăsta în care mă născusem și în care eram obligat să rămân toată viața.
Pământul ăsta, argilos și sterp era pentru mine, un blestem.
N-am reușit să înțeleg la ce era bun un loc unde să nu se poată face nimic.
Oricât m-aș fi străduit eu aici și oricât m-aș fi stresat, nu reușeau să crească pe el nici măcar cactuși.
Disperarea m-a împins să încep să scormonesc vecinătățile.
Dacă la mine erau toate gri, aici, fiecare nouă descoperire mi se părea că are câte ceva aparte de oferit.
Am găsit prima dată un loc, de unde se auzea susurul unui izvor. Așa o apă nu mai băusem până atunci.
La mine era doar o apă sălcie și puțitoare, care se aduna de la ploaie în băltoacele făcute în pământul meu argilos.
Am intrat apoi într-o zonă cu munți unde erau păduri cu vânat.
Apoi într-o livadă, unde am văzut pentru prima dată, pomi fructiferi. La mine nu creșteau nici ciulini.
Am ajuns chiar până în îndepărtatele pământuri ale dezmățului.
De când plecasem de acasă, în fiecare dintre cuceririle mele eram oaspetele unor întregi suite de plăceri de care să mă bucur
și cu care ajunsesem să trăiesc într-un fel de simbioză.
Pentru că și ele înțelegeau că doar prin mine pot exista.
Neavând un scop în sine, fără mine, nu ar fi însemnat nimic.
Și de aceea unica lor meserie era să mă răsfețe pe mine
și să-mi bucure simțurile cu cele mai fine și mai rafinate desfătări.

La un moment dat, am cucerit și un castel al plăcerilor.
Era un ceva cu multe uși, în spatele cărora se aflau niște adevărate camere ale desfrâului.
Iar eu eram Cenușăreasa care se ducea la bal. Toate lucrurile din jurul meu erau făcute doar ca să mă servească pe mine.
Mi se deschidea ușă după ușă și eram purtat dintr-o cameră a plăcerilor, în alta,
unde eram musafirul unei realități redefinite doar pe coordonatele dorințelor mele.
Totuși, un mic amănunt m-a trezit un pic din starea de euforie.
Odată, nefiind foarte treaz, m-am abătut un pic de la traseul stabilit și din greșală, am luat-o pe altă ușă.
Nu mică mi-a fost mirarea să văd că nu eram singurul împărat din palatul plăcerilor.
Mi-a zdruncinat un pic teoria cu simbioza, dar în iureșul evenimentelor nu i-am dat prea mare importanță.
Altădată, iar m-am îmbătat, mai rău de data asta și am nimerit din întâmplare în aripa rezervată internilor.
Și atunci abia am înțeles ce e de fapt palatul plăcerilor.
Auzisem că iadul e pe undeva pe sub pământ, dar nu e sub pământ, e aici, deasupra.
Când o luai pe calea asta, cât timp puteai să pleci singur acasă, lucrurile erau să le zicem, în grafic.
Te-mbătai, plecai, vomitai la tine și te întorceai a doua zi, sau a noua zi, sau când voiai, de regulă, voiai a doua zi.
Tâmpenia începea de acolo de când nu mai erai în stare să pleci acasă.
Când nu te mai puteai întoarce nici măcar la tine, din acel moment, tu ca om, începeai să nu prea mai exiști.
Atunci, cu cea mai mare delicatețe, te găzduiau ele, plăcerile, în condițiile cele mai bune, străduindu-se să-ți ofere, ca întotdeauna maximum de confort.
Și ăsta era începutul sfârșitului. Te devorau ușor, ușor, creându-ți iluzia de satisfacție.
Următoarea escală era la cimitir. Mai devreme sau mai târziu, aici ajungeau toți împărații.

Eu, unul, nu m-am mai întors niciodată acolo.
Fusesem Cenușăreasa, iar acum eram Albă ca Zăpada căreia i-a sărit bucata de măr otrăvit din gât și, brusc, i s-au deschis ochii.
De atunci, m-am încuiat la mine și nu am mai vrut să mai aud de plăcerile lumii.
N-am mai ieșit, nici măcar după apă.
Mi-am făcut o groapă mare, să se adune în ea de la ploaie. Să am acolo, să nu mai fie nevoie să ies.
Și mi-a rămas din groapă un maldăr de pământ de-al meu, argilos, pe care până atunci nu dădusem nici doi bani.
M-am apucat să fac cărămizi din el, în văpaia focului în care au ars patimile, care reușiseră să pună stăpânire peste mine.
Și cu ele am început să construiesc o casă pentru suflet.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!