Să-ți faci căsuță-ntr-un copac extraterestru,
când simți pământul că te-atrage în bârlog,
o vizuină, într-un veche schit rupestru-
să fii, de cer, revendicat, la epilog.


Să-ți faci colibă pe un creștet dintr-un munte,
urcând pe-al tău Kogaionon, precum un dac
ce călătorilor prin nori le-a făcut punte-
la porți de cer, doar veșnicia stă-n cerdac.


Să-ți faci un cuib de păsări Phoenix într-o vie,
iar într-o moară să-ți duci marile dureri
și-apoi le macină mărunt, ca să învie,
din praf de gând, adevăratele puteri.


Ai tăi Carpați, să-i traversezi cu Vlaicu-n spate,
de-aceste brațe, nu mai știi cum, folosi;
să vezi mai mult decât pe cele înțepate,
ce dac-ar sta mereu deschise-ar obosi.


Alege viața, ca o ultimă dorință,
pe Marea Moartă să-ți faci dulce noul trai;
te-ntoarce, chiar de-i la apus, la pocăință-
fiind iertat, să navighezi direct în Rai.


Să râzi de moarte, ca s-adoarmă sau să fiarbă,
să-ți lepezi pielea ce-o atinge-al ei veșmânt;
de vine iar, să o privești prin pata oarbă,
să fugi mai tare decât orișice mormânt.