Mi-amintesc că eu însumi,
stând de unul singur,
dezolat peste măsură,
concepusem calea de-a produce o durere cumplită,
doar numind-o drept o durere-n sine
de dragul de a o îndura,
mulți m-au întrebat atunci
ce înseamnă asta.
Uitarea, draga mea,
este suprema durere
pe care aș putea-o aduce
împotriva tuturor durerilor
acestui Pâmânt născut de la Adam,
trecând printr-o Evă – aducându-l tot mai mult
către zilele noastre...
Și le-a plăcut; cei de primprejur sperau
ca și acea uitare să fie-mprejmuită
și-apoi dată pradă de-acum
clasicelor dureri împământenite..
Apoi, se mai luminară,
nu le mai plăcură încumetarea
din spusele mele și au pus-o la îndoială.
- Hei! Uitarea nu poate conține nicio faptă,
se răsti unul către mine.
Și nu-i un simțământ ce poartă-n sine
vreun urlet de care ar fi nevoie.

Într-un sfârșit, mi-au poruncit să-mi schimb cuvântul,
să creez o altă durere, spre care
restul relelor să aspire.

Stau, iubito, privesc cu ochiul singur
prin fereastră și văd făpturi la fel ca mine,
însă nu pot zări în depărtări
nici stări și nici iscusințe,
decât o goană acerbă
către sfârșiturile noastre,
cele de toate zilele...