Așezase
o păpădie
în dreptul Soarelui
și când totul se potrivea perfect, a suflat fericită.

[Îi urmăream încheietura mâinii, mișcarea fină a mușchilor sub piele,
și începeam să văd în interiorul cărnii cum s-au strâns timp de milenii
explozii stelare, cum s-au născut și au murit pe rând galaxii
care au condus la mecanismul acesta perfect al suprapunerii dintre crimă și frumusețe.]

Așa fac toate femeile, mi-am spus, în timp ce ea, cu stindardul fericirii pe față,
mă așeza pe tronul solar și îmi dădea să mănânc și să beau.

Și am trăit fericiți până când deodată,
eu am întrebat: “ce faci?”
și ea a răspuns târziu:
„bine.”

[Dar poate că mint, nu eu întrebasem ci altcineva, mult mai adânc, din mine. Simțise oare că mecanismul acela fin, de reglaj al sufletelor, scârțâia pe undeva? Pe undeva, sărise în aer o rotiță comună, pentru că la distanță de două miliarde de ani-lumină, într-un sector al galaxiei Andromeda, un pulsar întârziase cu o miime de secundă rotirea mirificei raze?!]

E un timp negru acum; între fictiv și real, este răspunsul și poezia.

Dar într-o zi ne va fi bine la maxim. Poate nu azi, dar peste o mie de ani,
peste zece mii,
peste o sumă de mii, într-un alt univers, în formă de cord,
eu voi fi Soarele
și tu, păpădia
electrică deasupra unui club de noapte
pentru androizi romantici și singuri.


[Imaginează-ți acum poetul un indian din Vestul sălbatic călcând pe urmele cuvintelor și aducându-le înapoi cu arcanul, cum ai aduna iar împreună fire subțiri și sticloase, de păpădie, și le-ai potrivi cu penseta sub lupă, pe canapeaua psihanalistului.]