e
omul ăsta de sâmbătă după-amiază
– o zi care habar nu are să înceapă cu începutul –
el și sentimentul de a aștepta la nesfârșit
sărbătoarea de mult rătăcită pe lângă
cum s-a prăvălit pasărea în gândul propriu?
și cine când a ridicat-o?
purtai verde doar culoarea timpului la asfințit
la vreo altă trecere?! poate
la căderea lui Dumnezeu – ninsoare dezbrăcându-și neuscăciunile
în tristețile tale?!
un somn 2 somnuri... toate visele acestea în care
simți durerea... maxima prăbușire
în ritmul acela insuportabil
în realitățile de afară
neîncrederea ta în puterea cuvintelor
de a face foc fără foc
un om cu mult om
o iubire fără de moarte
ești înconjurat
aici în lăuntrul celorlalți
într-o sufocare perpetuă
zgomotul amortizează spontan țipătul
nevoia vitală de normalitate
întinzi o clipă cât să prinzi
vârful rădăcinii pe punctul de
a-și primi resemnată întunericul
bocitoare dogite pândesc:
cândva într-o altă ordine
vor veghea cântecul îngerilor
spre inimile îngustate
– zile de iarnă în miniatură –
se vor lăsa cotropite de viață
te vor lua odată cu ele...