Te-ai întrebat vreodată
muritor predestinat

de ce tac pietrele când râul
revarsă perpetuu
sărutul rece și umed?

Cum se încing
sub sulițe arse în palma lui Cuptor,
de ce nu gem sub viforul năprasnic
de ce nu se încruntă când universul
își strigă durerea și rupe fâșii
din inimi cernite?

Ca pietrele suntem
când lacrimi se închid în conuri de umbră

suntem râuri ce curg printre metehne
fără să poată atinge nirvana

suntem arsiță
când palmele ard
în jarul hrănit de mizerii

suntem ca vântul ce frânge ramuri de gând
când neînțeleși căutăm sihăstria
în prăpastia rece a minții

suntem trupuri flâmânde cerșind
un bob de iubire
un bob de zâbavă
în căușul timpului nostru

și uneori
un bob de tăcere

să ne putem auzi pulsul
să putem asculta plânsul viorii
freamătul cerbului
și murmurul cetinii cea verde mereu

și totuși tăcerea
este glăsuirea
pietrelor de râu...
30-07-17