Văd o groapă
și în groapă văd o privighetoare,
ce încă mai ține în cioc
câteva din visurile fiecărui
liliac ale cărui simțuri prea profunde
s-au moleșit de-atâta întuneric
în care trăiește.

Și în groapă mai văd o mână,
care se ține de un stilou
de parcă poate urca scara
pe care a scris-o când mișca
cerneala visurilor sale.

Și oasele rămase nemișcate
stau într-o rugăciune sumbră,
ce ar fi rugat liliacul mort
să mai joace o dată, pentru ele.

Și lângă groapă stă hipnotizat
groparul lângă piatra rece,
pe care nu stă scris nimic, căci
literele, speriate, s-au ascuns
de lopata ce uită și ascunde tot
ce vedea cândva lumina.

Iar groparul inspiră adânc,
miros de mort ce nu-l mai simte,
și nu mai vede prin singurul ochi,
nici firul negru de doliu
legat de mânerul lopeții
cu care îngroapă atâtea vise.