moarte adâncă mă simt
reînviindu-mi brațele golite de făclii

muguri apoi frunze fragile
rătăcite printre gândurile de femeie

maternitatea neîmplinită
- umbră în fiecare prim pas
pe care-l descriu cu greu
picurând culorile prezentului
prin ierni fără gust fără miros
ca niște coșmare prelungi
pe care le aștept an de an
să treacă

sfâșii sufletul și inima
până la rădăcina mângâierilor ilizibile

- feroce gest al disperării în care
refuz zi de zi să mă rătăcesc

trezindu-mă
ridic deasupra capului mâinile
nu a predare
ci
a respirare

în toată povestea cineva descrie
emoția unui sân plin cu lapte matern
înainte de atingerea buzelor
sugarului flămând

asta văd apoi ascult foșnetul lui
când țâșnește liber
spre luna plină
învăț să când taina lupoaicei
tăcerea urletului într-o împlinire a lunii

aștept piatra să-mi cuprindă fruntea
din centru până la tâmplele obosite
apoi cearcănele să cadă unul câte unul
ca într-un cântec neștiut
notele

dincolo de toate
crește mugurul tristeții

apoi

o bucurie prosperă mă cuprinde
iar și iar
în peștera tăcerilor asumate

Anne Marie Bejliu, 15 august 2017