S-a strâns atâta dor de Tine
dintr-un izvor nepământean,
Sub fruntea ca un pod de bârne
a devenit un mic ocean.
Sub scoarța unei noi eclipse
ca într-un cerc e Luna prinsă,
Trec ani lumină fără sensuri
de când mi-a răsărit ascunsă.
Iau norul ce-i pândește ochii
și-mi spăl cu el o neputință,
Nu-ncape-o viață de întuneric
doar într-o sinceră căința.
Sunt mii de stele plângărețe
ce-ating pământul, fără rost,
E începută baba oarba,
legați la ochi doar sfinții-au fost.
Lacuri de lacrimi, de fecioară,
adorm cu palmele întinse
Se ghemuiesc prin întuneric
când mor luminile aprinse.
E lașă teama dimineața
și mă trezesc cu-n chef de nuntă
Și cu picioarele desculțe
imi spală ochii-o gură sfântă.
Muntele-mi poartă la fereastră
un brad întreg de lăutari,
Viori cu aripi ingânfate
purtând potcoave de-armăsari.
Eclipsa își deschide poarta
și Luna mea îi trece pragul
Îngenuchiați parcă-n biserici,
pe-amândoi ne prinde dragul.