Mă uit la pescar și la plasa lui,
prin ochiurile mari lumina coboară-n apă
dantelând-o până la apus,
o lotcă verde plutește sigură spre marginea pământului,
Dumnezeu închide brațele și le scufundă în mare,
albatroșii și pelicanii nu sunt niciodată triști,
a fi om înseamnă îndepărtare,
e un chin simțirea noastră, dar mai chinuitoare
ar fi, dacă nu ar fi.
Se zărește în lumina slabă a ochilor lui
un ceaun ars ce va fi umplut cu zeamă tulbure și dulce,
peștele se zbate conștient de ce va urma,
pământul e moartea lui
un cuțit vechi îi atinge gâtul și din mirare
el zboară cu ochii deschiși.
M-am trezit din visare,
tablou era tot pe perete,
și-aveam aceeași senzație
că eu l-aș fi pictat.