Mi-am pus numele în fața cuvintelor
apoi am ales verbele care mă iubesc,
pe file albe gândurile își refuză tăcerea
dar rămân nescrise.

De când m-am înrolat în muritorii de rând
în casa sufletului am avut liniște,
nicio apă nu și-a făcut de cap deși malurile sunt surpate
și sălciile adoptă păsări de noapte,
străzile urcă spre orașul vechi.
inima mea tânără a rămas pe o bancă de lemn
care nu mai este,
a rămas doar amintirea fluidă ca o miere
ce curge prin timp.

Lumea s-a schimbat, a căpătat altă mască,
dar s-a îndepărtat de sine.
Caut alte forme de exprimare
prin care să mă împlinesc în ceea ce cred.
Îmi pare rău pentru nepăsarea în care locuim
izolați în aerul plin de temere
în care rămânem goi în singurătate,
fără dragostea pusă la dospit
în lăuntricul mort de viu.
Nimeni nu ne iartă de lipsa de curaj
de a trăi clipa fulminant
ca pe o comoară ce se pierde,
avem fiecare și minte și brațe
care pot fi folosite când se impune.

Demult în mine creșteau munții
azi tac și alunecă
pe văile celeste.