de multe ori am vrut să sparg oglinda
de ce mi-aș fi reconstruit imaginea
odată am simțit ură pentru mine
o ură care mă înfășura
în veșmintele disperării
că încă mai trăiesc
altădată nu-mi suportam imaginea
acum mă accept așa cum sunt
mă rostogolesc printre acele ceasului
închipuindu-mi că toate măștile
toate cioburile oglinzii
adună clipele într-o singură scoică
a palmei căuș îndreptată spre cer
când mă rog tăcerii
să-mi salveze gândurile din furtuni

Anne Marie Bejliu, 31 mai 2017