zâmbește ca un plop
când stelele îi scutură năduful
după o noapte plină
de gânduri rătăcite

când răscolind pământul
în căutarea firii
te-ai așternut cenușă
pe o oglindă fină
în care îmi priveam
un vers născut din lună
și-un corn de lut aparte
cu frunzele-așteptării
umplut până la rouă
plimbat de vânt prin lume
în căutarea ta

zâmbește prin lumină
să te găsesc mai lesne
și nu uita iar pragul
de-odihnă-n care verbul
a fi devine mirul
cu care ungi un ram
și creștetul de piatră
statuilor din cuarț

zâmbește incolor
când răsărit de soare
atinge libertatea
pe-o aripă de aur
fugind din lutul aspru

învață zborul tandru
al păsării de apă
când în visări nebune
nălucile-o ajung

aruncă-n ploi tristețea
cuvânt dintâi înalță
prin tine orizontul
respiră înălțare

când coborâ-vei gestul
la limita de gheață
să-ți amintești o rugă
să te întorci curat

Anne Marie Bejliu, 11 mai 2017