Sălbatică și crudă, născută lângă mine,
Crescută printre stele uitate îngropate
Pe cerul nepăsării, de zei fără rușine,
Zâmbește gura lumii, cu buzele crăpate.

E rătăcită mintea în codrul de cuvinte,
Copacii se strecoară spre cer din călimară,
Mai plouă câteodată cu-atâtea amănunte
Pe coala de hârtie, dar fără să mă doară.

Dorințele îmi dorm prin visul de zăpadă
Cănd ochii mei uscați sunt reci și netopiți,
Izvorul înghețat nu vrea să mă mai creadă,
Ținându-și mii de lacrimi pe-obrajii amăgiți.

Mi-e fruntea sărutată de blânda dimineață
Și razele de soare se frâng pe pieptul gol,
Le cer să ardă-n șoaptă, o ramură de viață
Îmi doarme încă-n brațe, ca un sfios simbol.

Nesăbuința-i mare și în cadență-mi trec
Prin fața fricii mele cuvintele în versuri,
Din ele-mi iau curajul și-apoi mărturisesc,
Că îți iubesc iubirea și marea ta de gesturi.