până să mă dezleg de cuvintele tale
uit cine sunt și las tălpile să curgă
în metaforele timpului
pe care uneori îl văd cu pune brațele
pe băncile parcului și le scutură zdravăn

cad vârstele se aștern altele
ca într-o toamnă timpurie pe care o iubesc
atunci când curge prin mine

timpul o oprește brusc și mai adaugă mecanic
o vârstă pe tâmplele mele care zvâcnesc
primăvăratic în fiecare piatră pe care cineva
fără contur presară iubire

până să mă dezleg de tine mă dezleg de mine
aleg un punct în care mă așez
cu privirea liniștită
și mă aștept

aștept întregul să-și privească răspântiile
când obosesc toate secundele el, timpul
mă lasă să dorm

până să mă dezleg de toate
ascult toaca apoi
fericită las clopotele să bată

singurătatea nu mai este singurătate
fără forme mă ridică
până la tâmplele lui Dumnezeu
oarbă senină ca o statuie
a sângelui
duminicilor netrăite

Anne Marie Bejliu, 6 martie 2017