Ambalat ca un ou, stă nenăscutul. Poate
dintre măxilarele ceasului un pitic
va întoarce timpul
înapoi
în sticla naufragiată. Pe insulă
sunt doar crocodili&maimuțe
lipsiți de griji. Trăim
ca îngerii buni
îndrăgostiți
de Tatăl Fiul și Sfântul Duh
departe de înregimentări. O briză cu parfum de banane. Vine mașina cu ajutoare.
"Copile! Puștiule! Ajută-ne să
cărăm lăzile astea", parcă auzim.
Lângă palmieri alegem:
"Rămân cu Eminescu, ba nu cu Nichita dar nici Sorescu nu e rău...", atât de veseli.
Am fost un țel de neputință. Cerul se stinge.
Viața devine o simplă adormire
în reprize de box
infinit,
aici pe insula cu Soare; Luna răsare
din apa infinitului
ca un ochi de ciclop
divin
printre zări. Un dezorientat absent
căutând poarta întreprinderii.
Merge leneș către bancul visurilor
cu poftă proletară
a la Michelangelo
și scăpărări de duce vienez
spre răsărit. Mușchii lui rupți
din forța lui Skanderberg
între două imperii; se desumflă
în fața tastaturii. Acum înghițim
în sec tehnologia contorsionării
cu inimile cât un procesor
rece așteptând
să iasă
din găoace.