Doamne, când aprinzi o rază undeva la miez de noapte,
Varsă-un licăr de lumină și un strop de libertate
Peste-un cuget ce mocnește-n bezna iernii-n tihnă, Doamne,
Și ar vrea în al uitării somn de veci să ne condamne.

Varsă-un licăr de lumină peste-un chip distrus de ură
Ce din frate-și face un dușman printr-o falnică alură,
Ce își vinde și copiii pe un troc de doi arginți,
Beat de-o slavă pământească blestemată de părinți.

Varsă-un strop de libertate peste-un cuget ce ezită
Din mocirlă să-și ridice existența parazită,
Ce își plânge doar de milă și pe toți din jur blamează
De căderea în ispită și-ignoranța veșnic trează.

Doamne, când revezi înscrisul consemnat în apocrif,
Scapă din uitarea crudă pe-un popor al lui Sisif,
Ce-și deplânge zilnic neamul condamnat fiind la uitare,
Dar își-neacă cutezanța fără drept de achitare.