Puțin peste trei decenii
am așteptat,
Să pot înțelege nimicnicia vieții.
Aș crede că e târziu,
dar, uite...
Un frate de altă limbă se frânge.
Un altul îsi cântă tristețea în
Murdara-i povară de viață.
Căci nu-i apă în lume să poată
Să spele durerea-i cea mare.
Lumea-i atât de săracă,
Se scaldă-n jelire și-n frică
Nu poate să-și ducă pe mâine
Nevoia de frig și de foame.

Ca niciodată-n istorie,
Asuprită-a devenit și iubirea,
De gheare și colți de hegemon.
Mi-am zis să-mi oprim disperarea,
Căci trupu-i aproape inert.
În lume-i revoltă mai mare
Și alți semeni cu ură se pierd.
Se cerne pe străzi numai frică,
Nesațul avid după bani,
Cu arme și luptă nedreaptă,
Cutremură lumea în van.


Nevoia sălbăticește umanul,
Suflete dominate de sărăcie.
Iar lumea, scârbită de frustrări,
Se lasă pradă durerii
Ce o încolțește la fiece pas,
Înrobită secole de-a rândul
În magnitudinea-i uluitoare.
Strivită sub călcâiul stâng al sorții,
Scade direct proporțional
Cu necesarul de viață,
De speranță si mărinimie latentă,
Devenind, astfel,o muscă holbată
După mirosul dezgustătoarelor materii.