mă fugărește cuvântul, doctore
și de câte ori încep să-i mănânc literele
mă bate ritmat cu ciocul lui de pasăre absentă
până când îi cuprind sensul cu brațele

și-l mușc hulpav de tâmplele argintate
ba chiar albite demult
dintr-un timp al neiubirii atent programate
în lumea orbilor

și pentru că mă fugărește cuvântul
aștept cuminte pe marginea metaforei
cu picioarele legănându-mi amintirile
până când reușesc să-l ridic la piept să-i spun

prietene, doctore, hai să intrăm amândoi
într-un poem sau o poveste
ca o mărturisire a tuturor măștilor oarbe
pe care le port

el îmi ridică fața spre cer
îmi prinde pumnii și îi desface încet
palmele le întoarce în rugă

tăcerea noastră prinde în așteptare
munții și atunci
iernile melcilor încep cu răsăritul soarelui
de toamnă târzie
în care cred că m-am născut
dintr-o greșeală a filelor de piatră
în care
literele cuvântului care mă fugărește
au fost inserate de mâna Lui

Anne Marie Bejliu, 3 octombrie 2016