Pastelată cu fior,
Toamna ca un comandor,
Îmi trimite muzele,
Când pictează frunzele,
Rărind poala codrului,
Storcând ochii norului,
Slobozind vânt jucăuș,
Din adâncuri, din culcuș.

Pe retina sa-n rugini,
Se văd oști de mărăcini,
Troscot, volbure, susai,
Care au iscat alai,
Că toamna i-a pistruiat,
Și sub ploi i-a înmuiat,
Dârdâind de frig, și seci,
S-a dus traiul de buieci!

Ici, în câmp abia arat,
Patru nori au deșertat,
Îmbibând solul uscat,
De sete desferecat,
Și îl lasă întinat.
Trist, o cruce a mimat…
Pe măceși i-a platinat,
Fructele a umectat…

Tulburat, stingher și plâns,
De melancolii pătruns,
Un hârciog murat în prag,
Într-o bluză și-un nădrag,
Vechi, uzat și peticit…
A pășit, s-a-mpleticit,
Că zări un spicușor,
L-ar fi dus la puișor…

Corbul, martor nînfricat,
Pe o creacă buricat,
Scuturând penajul ud,
Cercetând zarea spre sud,
Vede-o herghelie șargă,
Sus, pe boltă, ce aleargă,
Răsfirând stropi, vijelii,
Și dă sfat unor copii:

-Puneți-vă bocăncei,
Veste, fesuri, ciorăpei…
Că toamna aduce nori,
Care plâng și dau fiori!
Necăjit și un ciulin,
Se închină în suspin,
Și șopti ca pentru sine:
-Eu mă duc… Vă las cu bine!