Cad stelele pe câmpul înserat,
Mirate plâng, e prima lor durere,
Au încă-n palme visul ce-au cărat,
Și-n ochi o speriată mângâiere.

Huma le simte-n rănile de mamă
Ca pe copiii săi plecați de mult,
Le pune pe dureri frunze de-aramă,
În leagănele harnice de lut.

Își pleacă Luna capul de zăpadă
Par Găurile negre un miraj,
Orice lumin-a devenit o pradă
Și orice vis e-o rază de curaj.

Îmi iau iubirea care mă iubește,
Și duhul lumânărilor de ceară,
O-nalt apoi cu-o mâna de poveste,
Și o aprind pe cer ca pe o vară.

Se-mbujoreaza Luna când o vede,
Și Găurile negre-i pare-un joc
Ce-așteaptă doar o mână de monede
Să fie puse de-un copil la loc.

E soare iar pe câmpul meu tihnit,
Și fiecare stea e-o floare rară,
Doar mâna de bărbat etern iubit,
Poate s-o rupă fără să o doară.

Mă cheamă ziua dragă la culcare,
Mi-a așternut pe țărmul ei lumină,
Și-acoperit de vălul ei de Mare,
Adorm adânc, ca apa în fântână.