Mă simt un nor sălbatic fără tine,
Un vechi ocnaș în Marile cruzimi,
Sparg sarea albă-a nopților din mine,
Legat cu lanțul Sfintelor Treimi.

Câte-o amintire vine să-mi dea apă,
Și-o alta îmi întinde-un colț de pâine,
Sfărâmă-ți gheața, vino și mă scapă,
Iubita mea, salvează-mă de mine!

Brodează fulgerele nesfințite, cerul,
Dar El e dus în gânduri ce nu crede,
Hoinar fără să știe-n noapte, gerul
A înghețat iubirea ce n-o vede.

Se-ntoarce pescărușul iarăși, parcă,
Pe Marea Insulei împărtășind nisipul,
În lava lui adoarme ca o barcă,
Și-o-nghite nesătul, neștiind, abisul.

Și câteodată moartea-mi dă ocheade,
Dar dragul meu de tine, se încruntă
Și coasa ei se-ncurcă în năvoade,
Ascunse în inelele de nuntă.

Noaptea ne-adună la Masa tăcerii,
Cuvintele fac versuri în pahare,
Dospește-n pâine setea-mbrățișării,
Sunt un Deșert îndrăgostit de-o Mare!