tălpile tale mamă
răstoarnă continente de gânduri
și de câte ori îmi zâmbești
picur rouă de pe frunzele acelea pe care
nici eu nu le văd
oarbă le pipăi gândindu-te în metafore
apoi scriu și scriu cu lacrimile tale
pe fila ascunsă în inimă
ilizibil scris este numele tău
și sfințenia gesturilor mă cuprind

odată te simțeam atât de departe
încât strângeam brațele îmbrățișându-mă
căutându-te în mine
te găseam regăseam atât de aproape
încât obrajii mi se îmbujorau
de rușinea tăcerii în care mă cufundam

cumva reușeam să te absorb iar și iar
în mine iar acum
frica aceasta organică îmi mănâncă din clipe
repede repede
ca niște poante de balerine obosite care totuși
păstrează ritmul alert al operei în care sunt
și eroine principale și fundal pentru fracțiuni
de scene pline de emoția sunetului

câte sunete mamă recunosc din acele clipe
și acum
mă uimesc singură cât de naivă eram
să cred că ești prea dreparte
pentru a te cuprinde
pentru a-ți cuprinde chipul
pentru a te simți deplin
cu toată iubirea asta pe care cred că
nu o voi putea defini niciodată

dar ce contează definirea
când o trăiesc
te trăiesc intens
în fiecare secundă
acum
ce contează?
ce contează...

Anne Marie Bejliu, 28 iulie 2016