răsună aproape șoptit toate urmele tale
rămase în viața copilei adolescentei femeii
ești tatăl și prietenul și adolescentul nebun
care fură gândurile gesturile și femeia începe
să lovească pereții cu palmele căuș
să te adune de acolo și de pretutindeni
unde sunetele ecourilor glasului tău încă
scot la iveală gânduri și tremură ca frunza
în noiembrie când și când

nu știu de ce este așa mereu și nu știu de
ce sunt ca o umbră pe obrazul tău care
invariabil nu se înroșește la literele adunate
haotic și aruncate pe bucata de șervețel
de la masa viselor tale
ale mele ale noastre cândva

pe unde umbli și unde te mai răsucești pe
călcâie să pleci spre insula ta acel petec cu
care îți păcălești vârstele durerile singurătățile

te privesc acum calm de departe și când
vei ajunge iar aproape
arunc toate bilele de foc și glazurile romantismului
meu degradat pentru un alt poem al departelui
cândva prea aproape pentru că. punct

prin brazii cuvântului iubire
ceva trosnește ceva cade bufnește

mimezi mimăm tăcerea care
răsună aproape șoptit în toate urmele tale
rămase sau nu în viața femeii
cu ochii din cărbunele care
i-a conturat vag lumina viața urma...

Anne Marie Bejliu, 24 iulie 2016