azi scriu din oboseală de pe peronul staţiei
vacarmul şi sila îmi şoptesc demult despre golul dureros
nu credeam sã simt vreodatã soarta deportaţilor
prin îmbulzeala din tramvai mã trezisem într-un hambar
senzaţia de vitã intelectualã îmi transpira printre mirosuri
soarele scãdea lent dar sigur printre felinare
drumul meu se terminase deja dupã cîteva staţii
îmi pulsa senzaţia drumului lor lung
acel de 100 de ori mai lung prin putoare şi durere
n-am crezut sã pot vedea deportarea în zilele noastre
pãream pescãruşi prinşi în coliviile cerului
fiecare aveam libertatea dintre gratiile invizibile
şi pulsul meu se metaliza în urechile subculturii
era un fond de urã simbolizat de norul negru
nu am ştiut atunci când şi de unde i-am vãzut
acolo în tramvaiul obsedant îmi amintesc cã erau blânzi
recunosc cã nu i-am bãgat în seamã şi n-am plâns
dar regretul mi l-au şters chiar ei fãrã pic de ezitare
gratiile nu aveau inteligenţã artificialã pentru oameni
el le-au dat doar şah şi aripi spre raiul celor blânzi