Pe cer s-a rătăcit un nor,
Nebun îl poartă vântul,
Și teama lui ca un tenor,
Împărtășea pământul.

A devenit ca ,,Ochii-nchiși,,
Prea mândru să-nvingă,
Zâmbind ca floarea de caiși,
Un ,,ne-nvătat,, să plângă.

Așa trecură multe vieți,
Cu multe rugi deșarte
Și găuri negre și cetați,
Ce încă sunt, dar moarte.

Târziu de tot a adormit,
Și-un glas adânc de Mare,
Îi povestea un vis iubit,
Răpit de-un foc de soare.

Ea-l căuta pe sub pământ,
Scurmându-l pân’ la șale,
Și toate-abisurile-a frânt,
Cu multe nopți de jale.

O veche pagină de dor,
I-a spus să-ntrebe cerul,
Și a aflat ca este-un nor,
Ce poartă-n suflet gerul.

Îl vei avea în largul tău,
Când teama ai să-i lepezi,
Va coborî de dragul tau,
În lacrimi mari și repezi.

Acum e treaz in visul său,
Căci teama i se stinge,
Tu Mare simți pe trupul tău,
Cum noru-ncepe a plânge.