ca un ultim refugiu, călătorie între două anotimpuri

- Cele două anotimpuri ale omului sunt cele două jumătăți ale vieții: jumătatea cea zburdalnică și jumătatea cea înțeleapta, cea a bătrâneții;

- Cel de al doilea anotimp ar trebui să ne îndrepte spre răsărit;

- Între cele două jumătăți pot exista clipe de cumpănă;

- În clipele de cumpănă se întâmplă să uităm de Dumnezeu dar Dumnezeu nu ne uită niciodată;

- În călătoria spre răsărit vorbim despre și cu Dumnezeu;

- Spune-mi cum poți stinge o fotografie din dulap?

- Poți, dacă accepți că acum ești altul, că au trecut anii;

- Teodor Dume, chiar dacă ai vrut să spui altceva eu am luat din poezie sensurile mele, asta înseamnă ca ai transmis ceva

Să știi că cineva dintre cei care au steluțe în buzunar ar trebui să-ți una pentru poezia asta.
Eu ți-o dau pe a mea, da a mea nu se vede.

Teodoe Dume, am uitat să-ți spun
că un om generos este ca
o lumină pentru ceilalți oameni
chiar dacă el este prins undeva între anotimpuri.

domnule Dume încep cu o scăpare:"lumecă pe talpa lui Dumnezeu"
e un poem de esență în prima strofă care deraiază în ceva liric despre trecutul-prezent.
mie exact scăderea asta mi-a produs o scădere deși tehnic totul e la locul potrivit.
apreciez deschiderea spre înalt cu ton de om modern, părelnic.
altfel textul e un fericit exemplu de maturitate lirică, un text de anvergură

negru nicolae,
e o bucurie de suflet fiecare trecere și semn, dar aici e mult mai mult decât o trecere. e de fapt o punctare atentă a stărilor bine făcută de către un cititor-creator de frumos.
mulțumesc pentru sensul deschis textului de față.


oancea sorin,
spuneam într-un aforism de-al meu: într-o lume mereu în mișcare nimic nu poate fiu perfect.
mă bucur că ai rezonat , iar aprecierile îmi confirmă că nu am scris degeaba.

multă stimă,