MOARE SATUL ROMÂNESC,CÃLÃTORULE...

Pe-o piatră adormită în uliță, sub soare,
Stau păsări aliniate cu sufletele lor ,
Boi osteniți trag carul cu fân cosit,în zori
Și-o casă îi așteaptă cu porți dreptunghiulare.

Pe câte-un horn,o barză se ceartă cu cocorii,
Sticleții râd in stoluri pe cerul dimineții,
Pisicul toarce lenes din marginea musteții,
În curțile tăcute se redeschid bujorii .

În stradă mai oftează doar baligi aburinde;
Tăcerea-i ca o moară închisă cu lăcat
În care piatra veche si tristă s-a uzat
Și macină doar vânt și scânduri putrezinde...

În grajduri,printre vite, plâng păciuiți bătrânii,
Bătrâne crapă-n tindă un braț de lemne ude,
Urlet de lupi prinși in capcane-n dosul stânii
S-aud prin frământatul si prin dospitul pâinii.

Prin porți întredeschise mă latră guri de câni,
Din curțile de piatră se hoalbă toți la mine,
Tac... si eu știu că nu le merge bine,
Femei cu lapte-n țâțe,Copii cu mere-n mâini...

Tu,călatorule,cu zâmbetul de soare,
Te plimbi tăcut pe uliți și privești
Culoarea florilor ce râde prin petale !
Nici nu visezi pe sat ce rău îl doare...

Viața a-ncremenit pe dealurile sale.
Stejari si ulmi si fagi îsi plâng trecutul,
Plugul cel mort nu își mai ară lutul
Si clopotul de-alamă nu mai răsună-n vale...

Nu-i mai scurmat pămantul de râturi de mistreți !
Și cerbi si ciute,țapi și caprioare
Nu-i mai sărut-ascunsele izvoare!
Si viața nu-i mai scrisă de poeți....

Cuptoare nu mai știu sa coacă pâini,
Pruncii bălai nu se mai scaldă-n râu,
Nu mai râd veseli macii-n lan de grâu...
Bătrânii-adorm cu gândurile-n mâini.

Îmi plânge sufletul din mine,bieți țarani,
Când stiu că prin cămări vă bate vântul,
Butoaiele de vin vi-s goale-n pivniți,
Bucatele vi-s gata de multe săptămâni.

În margine de uliți dorm case de chirpici,
Tăcerea se lungește cuminte peste sat,
Iar prin ferestre ude zăresc pe înserat
Aripi de îngeri ori chipuri de bunici.

Mai recunoașteți orga ceea mare
Care cânta-n duminici în cetate?
Crucile-n cimitir plâng resemnate.
Că nime nu le-aprinde-o lumânare...

N-au mai suflat demult feciori în tulnic...
În satu-n care nime' nu se naște
Mai trece popa doar din an in Paște
Sa vadă dac-a mai murit vreun slujnic!

Oprite prin biserici tac clopotele grele
Si prin fântâni mai urlă negre ciuturi,
Țipăt de miei si tropăit de fluturi
Se mai aud prin lacrimile mele.

Doar turlele-adormite păzesc tăcute, valea;
Ne-ați omorât țăranii,Tirani nenorociți !
Și ne-ați distrus și satul,și râdeți fericiți !
Nu v-au ajuns blestemele și jalea?

Bivoli cu coarne-nnămolite,mirosind a lapte,
Ieșeau cu tot trecutul dintr-o baltă;
M-au năpădit povești de altădată....
Erau cam ceasurile șase-șapte
Și mă gândeam la casa ce-i așteaptă:
O casă gri,cu porți dreptunghiulare...
Doi bătranei,atât de singuri,Doamne,
Cu ochii plânși și pleoapele lăsate,
Și-un fum înnecăcios
De lumânare...