De ce să faci pe dura?... cu fălcile încleștate
Să fii mai masculină... ce masculinul poate
Ce lacrimi să urască, în slăbiciuni deșarte
Cu tremurul din glas dosit în ambiguitate

De ce să arunci finețea și gingășia fină?
Fără să mai simți o teamă... și frica... și uimirea
Strivind fiori de fluturi ce în stomac să fiarbă vor
Și să îți pui atele peste genunchi, ca un zăvor,

Să nu-i mai lași să tremure din vina mea
Unui sărut furat din spate, și de pe pielea
Unui gol umăr ce nu părea ca să prevină.
De ce ai renunța la zâmbet... și încruntată ai să râzi?

De ce te temi să vadă lacrimi din care ai izvorât,
Oare de ce arunci cu tine?.. și în locul tău să fie o pată
Și doar o fatidică pată... grasă de bărbăție crispată,
De feminin te lepezi, și de tandrețe ce subjugă.

Arunci la tomberon cu grație și duioșie
Arunci și nepătatul pur, și cu plăpândul dai în ghenă
Și arzi... ce simți că se întoarce
Și flăcări mari și arse scoți din el...

Din sufletul ce mai renaște,
Domol și estompat blestem
Ce-l porți cu tine.. fată dragă,
Și viața nu o mai simți defel.

Ce poezie?... microbistă ai devenit ca el,
Ce versuri?... ce duios?... când inima ți-a devenit un os
Și te ferești de lacrimi și te ferești de el
Să-l prinzi plângând în baie exact ca un mișel,

Ce devenise tandru, scoțând din tomberon
Când nu erai atentă tot ce iubea la tine
Îmbrățișând o carne ce unghii o despică
Să te îngroape moare... să moară... nu abdică

Să fi tu vinovată oare când toți și toate au devenit femei?
Care se îngrămădesc buluc în coafură... câte trei
Și epilează și pensează și parul și-l abandonează
Când în solar e plin de ei, dar soare nu îi mai atinge

Acoperiți din cap și până în picioare
De un tub de alifii de zi, cu iz de scorțișoare
De câte tipuri de miresme, de ciucuri strâmți, mulați pe glezne
De lanț, cercei și mers lasciv, de feminin, ce lesne

Îl vei cota mai feminin decât chiar femininul... este
Și scade condiția de mascul când grațiosul crește,
Iar tu de parcă nu ai de ales, vei deveni poveste
Și brută încet, și masculină și dură și fără emoții,


Căci cineva va trebui să apere cu prețul chiar a vieții
Feminitatea ce transferă, în alt trup, metafizic
Și te obligă acest demers să-ți schimbi până și sexul,
Să pari că, chiar tu ai ales organ de reproducere să-ți schimbi.

Să balansezi un echilibru de specie pe care să-l afirmi,
Să te transformi în brută, n-ai dori, e de prisos
Dar te transformi în deținută, de propriul trup străin ajuns,
Ca să-ți renegi și părul lung și mătăsos,

Și să accepți să porți niște genunchi mari și osoși
Și vocea guturală ca să exprime dur
Și mersul tău feeric să se transforme în scrum
Să metamorfozezi în tine, o haină de bărbat, costum.

Și așa te vei schimba pe veci, femeie, ce făcută terci,
Se transformă într-un bărbat, mascul ce nu mai exista,
Luându-i locul cu putere și devenită însăși ea,
Bărbat ce încă se iubea, femeie ce încă se dorea.

Toate în propriul trup ajunse, și lupte crude și intense
Să ducă zi de zi în viitor doar ca să fie ea ce el nu este
Doar ca să fie ea... ce nu mai este el,
Doar ca să fie ea... să moară... bărbătește.