Mă simt ca o fereastră închisă,
Și văd un vis tăcut într-o odaie,
Cu-o noapte la picioare-abia ucisă,
De-o dimineață crudă și vioaie.

Și din podeaua albă până-n grindă,
Aud un glas de rugă dintr-un vers,
Ce nu mai vrea acum să se ascundă
Și nici de mâna unori timpuri șters.

De partea lui stă-n ramă veșnicia,
Ea a vegheat la pântecul de coală,
Cum se năștea sfidând zădărnicia,
Un vers cu chip de înger de cerneală.

Și au trecut de-atuncea multe vieți,
Cu multe stele ce-au iubit pământul,
Când crucea încă răstignea profeți,
Și Iuda în arginți vindea Cuvântul.

Dar într-o viață plictisit de noapte,
S-a pus să sape-n versuri o fântână,
Și apa rece doar cu buze coapte,
S-o bea îndrăgostiții de Lumină.

Cu gura răzvrătită-acum de sete,
Copila mea ce te-ai pornit spre mine,
Sunt versul tău cu alb puțin în plete,
Aștept eternul dragostei din tine.