Când 1200 de suflete grele
Gemeau, cu lacrimi împietrite sub pleoape
Ape tulburi se ridicau dincolo de gleznele zdrobite.
Rareori, seara, în secret, sub kipe
Mai scăpau rigid câte-un zâmbet,
Ofrandă adusă unui Dumnezeu nedumerit,
Uimit, lovit de propria creație.
El a început, deodată, să se clatine
Între cele 1200 de suflete încarcerate în umbra crucilor,
În umbra rugilor furate sau pierdute între pământ și cer.
Adună-te, Oskar, îmbrățisându-l i-am spus:
La apus, aruncă-ți privirea și vei mai vedea o zi
Și în copii un mâine ce lovit se va ridica
Și, în timp, va ierta ziua de ieri.
Printre confuze și condamnabile păreri,
Înțepați cu grimase și prejudecăți,
Toți se vor semna în Cartea Destinului:
„Un Om Nou”.
Pentru aripile oferite, încercând să găsim Lumina
Acceptă, dragă Oskar, inelul nostru –
Logodnă a omului cu durerea.

Gabriel Dragnea