Oh, națiune, îmi plâng sfârșit de voi!
Chiar așa rău cu toții am ajuns,
Ca toți -nenorociți, lichele, proștii, boi-
Să ne conducă-n mâine... popor neajuns?

Ce e cu neamul, zis demult, al meu,
Cel ce-n istorii aveam și acuma-l pierd,
De am blestem de atât suportat greu,
Tot nesfârșit, s-ajung să nu-l mai cred?!

Unde s-au dus bun-simț, onoare, crez,
Ce-ar fi numai covorul pașilor eterni,
Doar să mă încalț în rituri, să urmez
Să fiu eu dacul primilor moderni...

O fi fost bob sămânța de altădată,
Să crească pir și volbură de oameni,
Mă înțelenind de spuza deșănțată,
Ce o arunc… și-mi spune că sunt seameni?

Oh, unde-i școala mea de înțelepciune,
Donată în sânge, ce-mi mijește steag,
De nu văd cer, ce albastru nu apune
Și, galben grâu, roș cărnuri, ce mă trag...

Oh, cât deplâng, deplâng poporul drag!
03.02.2014