la început, în vremi uitate,
pe când toate erau doar vis
pe când vis era în toate,
în vechiul timp de nedescris;

haosul era un rege
ce domnea veac dupa veac,
nefiinta era lege,
neștiinta n-avea leac.

toate își strigau durerea
vrând să fie cu amar
și se zvârcolea tăcerea
ca un șarpe pus pe jar.

stelele voiau să fie,
soarele să străluceasca
viața își dorea să-nvie,
nenăscutul să se nască.

în acestă nemișcare
ce fierbea de grea dorință
se-auzi o voce mare:
veniți toate, luați ființă!

amuțire… totu-ngheață,
totul e prins de uimire
visul vieții prinde viață
făr’ de minte, făr’ de știre.

totul e cuprins pe dată
de-a trăirii nebunie
mai mult lungă decât lată
dar mai mult ca toate vie.

fierbe apa născând viată,
întunericul se crapă
și din neant, prin fină ceață
pamânt iese, gol… din apa.

munți din flăcări el ivește
iar din munți coboară-n vale
ceața vieții ce sădește
șir de lungi mărgăritare

mai departe nu pot spune
câte s-au ivit și cum,
cum s-a dat chiar vieții nume,
cum s-a dat sorții un drum.

doar să vrei, acesta-i cheia
orișicărei vreri ce-i vie;
dar să vrei ca-n vremea-aceea
și să crezi când spui: să fie!