Dacă oamenii ar putea zbura, zice copilul, ar fi toți oamenii zâne,
cu baghete în mâini, zâmbind sub coralul de nori radioactivi
ce plouă cu lavă peste zâne. Și îngeri.
Îngerii ar conduce lumea atunci, îmi spune copilul,
și vreau să întreb dacă îngerii ar fi tot așa de neputincioși ca acum.
Dacă în acea lume îngerii nu ar putea decât să plângă și să deplângă.
Ca acum. Ca și cum nu ar fi nimic diferit. Ca și cum nu ne putem imagina decât ceea ce există deja.
De parcă imaginația e doar o oglindă pe care copilul mâzgălește cu mâinile pline de vopsea,
și apoi o pune in fata lumii și îi spune să se privească prin ochii lui.
Dacă oamenii ar putea zbura, ar vedea îngerii, îmi spune copilul.
În oglinda mâzgălită.
Și imaginația nu ar mai fi imaginație. Ar fi doar o altă oglindă.