Ceru-i moale, nu de lene,
Ci de-o arșiță cumplită!
I s-au ars obrajii, gene,
Gura-i este pârjolită
De-nsetat și de mult soare,
Vrea o undă de răcoare...

Prin răsfățul său oceanic,
Soarele vărsând fierbinte,
Demonstrând cât e de falnic,
Și uitând de cele sfinte,
Zvârle foc și perpelește,
Iar pământul clocotește!

Lanurile-n uscăciune,
Stau răsfrânte ca în rugă.
Par a fi pe foc, tăciune,
Ar dori baremi, să fugă,
Însă înrădăcinate,
Șed, se perpelesc pe coate...

Codru-i prăfuit, trosnește.
Scăldând frunza în căldură,
Verdele vioi, pălește.
Nu sunt nori pe cer. Îndură.
Și prins în amărăciune,
Așteaptă ploaia, minune.

Dealurile-s închircite
Și pășunile uscate.
Trei pâraie alungite,
Au doar mâl. De mult secate,
Găzduiesc doar păsărele,
Căutând apă și ele.

O gureșă înfoiată,
Privi bolta ca pe sfinte,
Și de soare înmuiată,
A rostit așa cuminte:
-Doamne, în trăistuța ta,
Nu mai ai un nor, cumva?