Mă strigă
Cu strigăte de noapte,
Cu strigăte speriate,
Cu strigăte inspirate
De o descătușare nebună
Din lanțurile în care
Stăteau legate
Sub nemuritoarea lună.

Vântul sună,
Apa sună.
Pomii cântă,
Păsările cântă,
Cerul simte.
Și omul simte.

Dar atunci eu,
Care vă fac să simțiți,
Ce sunt?

În cap îmi sună vântul
Ca o disperare,
În gând îmi sună apa
Ca o spargere de ghețuri.
Aud cum cântă pomii
Și păsările-n vale
Ghidând prin întuneric
Îngeri de tandrețuri.

Natura se iubește,
Natura vă iubește.
Dar, oare,
Natura mă iubește?

Nu-mi pot spune.
E noapte,
Nu se vede.

M-am rătăcit în fapte
Și nimeni nu mă crede.
M-ai preschimbat lună
Cu voia ta nebună.

Natura mă urăște.
Ea nu mă vede.
Eu nu o văd.
Mă încântă faptul
Că o aud blestemandu-mă.

E noapte...
M-ai inspirat,
Cu raze oarbe,
Să-mi închid ochii
Și să descriu un întuneric
Asurzitor.

E dazamăgitor
Să orbești,
Dar nu înfiorător.
Să asurzești,
Să nu te mai auzi
Vorbind cu natura...

Eu am orbit.
Eu am căzut.
M-am rătăcit
Și-mi place.

Natura mă urăște.
Nu mă vede.
Mă blesteamă și se-agită
Căci nu o las în pace.

Îmi place...
Mai vino întuneric
Să-mi gâdili timpanul!
Mai coboară lună
S-auzi cum plâng
De fericire!