Prima dată trece.
se face-o oră, o noapte, o iarnă,un stejar
și de unde nu-și varsă albinele mierile de sărate,
se-ntoarce, mai întâi ca un mic condens în colțul ochiului,
de-I ajunge o silfidă să se scalde pân la coapse. Cam o oră.
Se răstogolește și se-adună, de se face ghem de raze de lumină
Peste coaste, cât o noapte, strălucind în chip de lună.
Mai apoi se trage-n cer, ca o damă plictisită, în duminici fără soare
țese fulgii cu răbdare și-I așterne peste lume, diafană o perdea
cu fir alb și lung și iarnă – broderie de cristal.
An de an aceeași scenă, până uiți că te-a cuprins,
Valul moale, sânul mării, roza buzelor de sticlă, brațele de porțelan
Într-o cameră cochetă, toate adunate pe-o servantă de stejar.
Și tu treci, privind la ele, ți se par de ne-nțeles și-ntr-o zi,
Ieșind pe ușă, ai să te oprești în prag: nu cumva, privind oglinda
Într-un rid ai s-o zărești?