Prefer să fiu haotic, decât prost
Îngenuncheat, atât cât pot să sufăr,
O binecuvântare fără post,
Strălucitoare.

De mă vei întâlni pe-aici, pe-aproape,
Vociferând de zor umanitatea,
Să cauți să nu-mi dai pe loc dreptatea
Ce-o porți, sau nu, pe buze sau sub pleoape.

Sunt eu, și singur, si senin, și cuget;
Nu mă-ndoiesc că vrei și tu ca mine,
Străvechiul testament, citit de cine,
Nu l-a trăit sau l-a creat în suflet.

Ești calmă, nu te văd inaugurată,
Și nici măcar redusă în măsura,
În care ți-aș putea iubi cultura
Care o ai sau nu, sub pielea preacurată.

Mai, mai, că mă încurc și nu-mi dau pace,
Când văd că nu-mi răspunzi cu-acea rușine
Ce m-a-ndemnat mereu să râd de mine,
Sau să mă fac, fără apoi desface.

Nu știu deloc, de unde mi-ai furat-o,
Acea fragilă ordine verbală,
Cu care t-interlocutam într-o banală,
Și propriu-zis romantică serată.

Sunt eu, am fost mereu de-această parte,
Nu m-ai zărit, și nici măcar să cauți
De undeva să-mi susuri adevărul,
Nu cel descris în minte, ci în carte.

E cel puțin mereu, dar sacadat,
Un ritm ce mi-l pastrez ca amintire,
O inimă ce-mi bate în neștire,
Pe-un catafalc clădit în mod ciudat.