Vara deja a apus
Eu nu mai am nimic de spus
Doar câteva versuri de scris
Lăsate ca într-un vechi manuscris.

Un gând șugubeț
Pe un gard uitat, răzleț,
Sunt înșirate lanțuri de amintiri
Legate de petale de trandafiri.

Durerea e neagră, vastă, rece
Mă inundă fără intenție, fără voință
Mă încătușează, n-are nicio lege
Acum îmi fură și ultimul gram de bunăvoință.
Cu plăcere, satisfacție și suferință
Îmi mușcă din suflet cu colții vicleni
Din nou mă ademenești și iar mă îndemni.

Și scap cu aripi de înger rupte
Penele se varsă peste al meu trup
În față am mii de imagini mute
Îi simt respirația caldă, gri, ca de lup.

E totul alb, dar întuneric
E totul înțepător de moale
Foșnetul frunzei unui nuc mic
Sentimente, senzații și străzi, toate goale.

S-au pustiit inimile, în scurt timp
S-au golit băncuțele, toamnă a venit
S-au umplut unele, schimbându-se la chip
Și s-au ocupat altele pentru că le este frig.

Dacă vrei să simți mai mult de atât
Miroase, ascultă, privește,
Stai puțin, iubește, dorește
Și mai încearcă același drum de pași bătut
Inspira, înveselește-te, gândește,
Expiră, întristează-te, cucerește.
Și norii obosiți fug pe cerul stătut
Tu respiră, coboară, zâmbește
Mori, învie, urcă, cârcotește
Pe același subiect de mult redezbătut.




Și aș avea o ultimă dorință
Dorință păstrată de vechii mei sfinți
O lumină îmi intră în inimă cu o cumplită ușurință
Am nevoie de mângâierea liniștii tale, să m-alinți.
Și mai vreau să înțelegi rugămintea zborului meu
Care de atâta vreme a devenit mai greu
Eu am un loc, indiferent de anotimp
În sufletul meu pentru tine, pe care, pe nimic, nu-l dau la schimb.