prolog

ar trebui să încep prin a vă spune că
acest poem e un cartuș de dinamită pe
care-l plimb pe buze ca un gangster un
trabuc gurkha – His Majesty’s Reserve.
e un poem cu litere de titan scrise
pe un petic de hârtie reciclată.
e un poem scump pe care și-l permit doar
cei cu plantații de paulownia sau coporatiștii
cărora le răsar din arbori de jad chipul
lui franklin. This poem is a global conspiracy –
famous conspiracy of deaf noise.


enjoy!


1.

când am început să scriu acest poem frica
înăbușise reacția. eram un om singur și n-aveam
decât o bibliotecă și fotografii de familie.
coboram scările blocului de trei ori pe zi
și mă trezeam într-o stradă îngustă unde erau
parcate zilnic mașini negre cu geamuri fumurii.
le priveam dezinteresat, la noi nici un rolls
nu mai înseamnă nimic. bmw-ul a devenit mașina
aroganței oricui. imaginea e râul de lumină în
care te scalzi de mic pentru a străluci doar
carcasa asta de lut abandonată.
priveam în stânga și în dreapta, tinerii aveau
fețele paralizate, încruntați, gândindu-se,
probabil, că nimeni nu poate mușca vreodată
din muntele acela de duritate. adulții erau
desprinși dintr-un teatru de groază, cu mersul
sacadat, întorcând capul brusc după vreun foșnet
sfios, târând sacoșe de carne, conserve, cafea,
cartușe de kent. aplecau capul și salutau cu
implanturile de zâmbete – reacții găunoase,
recunoștiința mecanică, alarma unor automatisme
întârziate. doar copiii răsăreau, râzând și
chicotind, după mașinile parcate și
se jucau cu pistoale cu apă.
când mi-e dor de un zâmbet natural, privesc un
copil și-mi trece. dacă ești obosit să ții cu
dinții de mantia lucidității vorbește cu un copil,
el e terapeutul care-ți coase blândețea de riduri.


2.

sunt zile când nu văd pe nimeni zâmbind și mă
gândesc că vom ajunge cât de curând să ne afișăm
cu un glasgow smile de toată frumusețea.
un puști de vreo zece ani lipea într-o dimineață
acele gălbejite smile face pe parbrizele mașinilor,
pe vitrinele magazinelor și farmaciilor și mai ales
pe semnele de stop. un polițist l-a înșfăcat și l-a
zguduit puțin, după ce i-a dat drumul tipul a urlat:
,,nenorociților, opriți-vă cât să zâmbiți! zâmbiți
și nu dați socoteală impresiilor. orașul e un cimitir
cu flori care putrezesc unele peste altele.”
puștiul dormea în fiecare seară pe băncile din centru.
primea câte un sandviș stricat de la elevii care
se descotoroseau de el după ce mâncau la kfc. nu pregeta,
lua tot ce-i dădeai și îți mulțumea cu o
mișcare de cap subită, ce-ți dădea impresia că e
oarecum necontrolată. în ultima vineri din martie am
dus un trandafir alb la bustul lui nichita și puștiul
stătea pe o bancă și trăgea de un elastic. nu era zgomot
în jur, era dabia 7 a.m și câțiva buchiniști deschideau
tarabele de lângă orange. puștiul s-a ridicat și a venit
spre mine.
,,cine a fost ăsta?” m-a întrebat tremurând.
,,un poet copile, un poet.”
,,ce face un poet?”
,,un poet vorbește atunci când alții nu mai au
nimic de spus, când mulțimile și-au prins limbile în
hârtia de muște a resemnării.”
nu știu dacă a înțeles. când sunt relaxat obișnuiesc
să răspund cu o anecdotă. știam una despre limită:
omul care nu izbutește să îndoaie gratiile cuștii
primește în continuare banane.
seara când am ajuns acasă am pregătit un pachet, am
pus în el hăinuțe vechi pe care mi le cumpărase cândva
tata, jucării pe care le-am păstrat cu sfințenie și o
cărticică cu câteva poeme de dragoste franțuzești.
i le-am dus a doua zi, le-a primit cu bucurie, a luat
sacoșa de haine, cărticica a băgat-o în buzunarul interior
de la geaca jupuită. doar jucăriile le-a refuzat.
o copilărie ratată e o copilărie ratată. nimic mai mult
decât o altă pată irațională de culoare într-un portret
sinistru de francis bacon.


3.

poezia a făcut totul pentru mine, eu nu am făcut nimic
pentru ea. nu am făcut-o să strălucească. am decorat-o
cu spinii realității sumbre și am picurat peste
fiecare poem o lacrimă. eram un copil revoltat care
scria poeme pe trotuar și nu îmi păsa că erau
șterse și călcate în picioare. câțiva copii de la
blocurile sărăcăcioase se strângeau în jurul lor și
gâdilau cuvintele agresive, se jucau cu ele ca un
prădător relaxat înainte să strivească orice șansă
de supraviețuire din ochii pradei. ei puteau dresa
limbajul belicos al morții. acolo erau înșiruite
cuvintele de titan pe care le mestecau de la naștere.
literele dure pe care le intonau zilele afone
ca o aducere aminte a interdicției de ați numi
mlaștina, din pură naivitate, manasarovar.



* Justin Dumitru - ,,black aphrodisiac" ed. Tracus Arte, București 2014.