Sunt cu mine de mână într-un deșert de suflet. Nu-i oază
Și așa-s de însetat de orice și am frică să n-am... mi-e groază
Că văd numai dune pustii. Nu mai văd pe alții, ca oameni,
Căci nu e Pământul ce-a fost; adăpat de un ”bine”, ce-l sameni?!

Se pare că globu-i mai mult, mișunat zi de zi, an de an,
Dar nu mai se simte bun-simț, dăruire, prieten... E ban!
Se discută de el, e cota înălțimii, e-un dar să-l deții fără scrupul, să fie...
Și-i bob de nisip; tot, cât el de ar fi nu-i îndeajuns tot, cât de-a fi bogăție!?!

Mă bântuie aspru tăiosul de vânt și întind mâna ca orbul
S-ajung nu știu unde și alunec în gol peste os dezvelit de amintiri, sau de corbul
-Ce una și alta-s- la fel de înțelepte, să creadă c-a fi nu-i răsuflet...
Doar singur, de gând, sau culoare eternă... este veșnic, el, suflet!
07.11.2013