Umbre vii
„... Textul-suport este, fără îndoială, Drumul sufletului după moarte, în cuprinsul căruia Părintele Cleopa detaliază scenariul călătoriei duhului de-corporalizat, însoțit pentru încă 40 de zile de îngerul său păzitor. Astfel, în acest sens, identificăm la nivelul imaginarului poetic repere precum: revederea locurilor umblate odinioară, (Caspica, Nervion, Esenin), a origo-ului (Moldova voievodală, casa părintească) – în primele două zile de după moarte, apoi, tranzitarea înfricoșătoarelor vămi ale văzduhului – în cea de-a a treia zi și, în cele din urmă, îndreptarea către «înalturi», acolo unde la Judecata Supremă se va hotărî locul «umbrei», (Îngerul) ...”

Lăcrămioara Zăbavă – masterand în românistică




(Caspica)

- Caspico, a mai trecut un an spumat de valuri,
Pornite din adâncuri ca să îți fie scut,
Mă-nchin voios la preschimbate maluri,
Dar mai voios mă-nchin la cele ce-au trecut.
Mă miră doar că n-am văzut poeții,
O șleahtă de caraghioși, vai bieții!,
Să-ți dea binețe cum se cade. Tu!, ființă,
A fost cumva vreun pictor, ascuns de nori în noapte,
Penelul asmuțindu-și pe pânzele deșarte?
Atunci, iertată-mi fie perversa neștiință.

- Străinule, mai bine ai tăcea. Nu vrei să știi.
Nu tulbura cu vorbe, puterea din adâncuri,
Acolo, dorm istorii, ce-au fost odată vii,
Chiar dacă-i noapte, adâncu-i veghea-n focuri,
Pornite, avalanșe, furtuni de oseminte,
S-or întrupa în largul zării, ia aminte!
Și n-ai dori sub tălpi să-ți fie maluri
Când nici semețul munte nu-i scăpare,
Să nu te-ncrezi netemător de mare
De nu-mi cunoști puterea dintre valuri!

- Dar știu din cărți că liniștea ți-e hrană,
N-am auzit pe nicăieri de vreo epavă
Să-ți fie laudă. Potirele se schimbă-n cană
De-n loc de vin stropitu-i de otravă …
Și cât de multe-aș mai putea să-ți spun,
Dar teamă mi-e că tu mă socotești nebun,
Învață-mă, cu spuma ta adâncă-i fapta,
Ce fericit e cel ce calcă mările!
Un matelot, să îți cutreier zările,
De astăzi, nu de mâine, să se schimbe soarta!

- Străinule, nebun nu-i cel ce se socoate,
Lasă-i pe alții. Ce dulce-i nebunia
Când se preschimbă totul în se poate!
Ai adormit poetule? În clocot dă furia!
Să nu te fure valul, c-așa cum ai să-noți?
(Cine vroia să intre în rând de mateloți!?
Mai bine l-aș trimite să-i fie cerul cort,
O plânge de-unde vine vreun suflet pentru el,
O fi cândva vreo știre cu-n dispărut rebel,
Așa că în adâncuri am mai crescut un mort!)

Emil Dănuț Gabăr
Baku, 24 septembrie 2012

(Nervion)

- Cine-i acolo? Cine-și ascunde chiar ființa?
Un om!? Ce sân de vânturi îmi alungă ceața
Să deslușesc o umbră? Hai, dați-vă silința!
Că-ncepe focu-n zări s-anunțe dimineața,
Și nu întotdeauna lumina-i deslușire,
Misterele-s în noapte, sunt chiar a nopții fire,
Grăbiți-i deci veșmântul, simt că-i un prieten drag,
Suratelor pontoane, opriți orice cântare!
Lăsați-mi nud auzul, să simt orice vibrare,
Tu umbră și-alte cele, pășește-mi peste prag!

- Mă-nchin puterii tale, bătrâne Nervion,
Pari mai spumat decât cea mai ciudată dintre mări,
De nu te-aș ști voios, atunci ponton după ponton
M-or îndruma în grabă să-mi fie calea-n zări,
Pribeagului să-i fie iertată stăruința
Când trupu-i hăt departe, aici-i doar ființa,
Ce poate fi o umbră? Somnu-i puterea celor vii,
Purtați de vise cerșătorii pot fi chiar regi,
Încearcă tu, să nu-i socoți și să-i renegi,
Că oști împărătești te-or bea din temelii!

- O, prieten drag, întrezăresc în tine ura
Că-i o stăpână tolănită-n hâdu-i tron,
Alung-o pe netrebnică, închide-i gura,
Că nu-i va fi de bine de-o prinde Nervion!
Să nu mai pierdem vremea! Cine spuneai că-i hoața?
Că iute-mi dă târcoale, trezită-i dimineața,
Burduful nopții de-i străpuns, nu va mai fi răgaz,
Și-apoi, mă arde nerăbdarea să-l aflu pe mișel,
De n-o să-ți placă ce-am să fac cu el!
O să-l strivesc oriunde-ar fi, talaz după talaz!

- Doar dacă firu-i apă puterea ta-l cuprinde,
Chiar focul din adâncuri tu poți să îl supui,
Dar nevăzutul oare știutu-l poate prinde?
Ce nu-i în firea lumii, poți tu să te opui?
Pribeagului i-s hărăzite și-alte locuri
Ce dragi i-au fost. Privește, zarea-i focuri!
Și nu-i răgaz, ne-om prinde vorba altă dată ...
Te-ajung îndată noapte, voi poposi-n apus,
Că nu-i lumina prieten acelui ce-i răpus,
Iar tu, rămâi cu bine! Of, apă-nvolburată!

Emil Dănuț Gabăr
Bilbao, 13 octombrie 2012


(Esenin)

- Puțină cale-mi pare ca să-ți respir mormântul,
Tu, rege-al poeziei, o stea pe cer senin!
Acum, mă poartă aripi, iar prieten îmi-e vântul,
Și n-am pe cap jobenul, iubit Sergei Esenin!
Eu am plecat prin lume să văd ce am pierdut
Când viața mi-am trăit-o, plăcerilor vândut,
Acum, mă înfășoară vântul în slovele celeste,
Și, iată-mă-s sosit, nu la porunca vreunui țar,
Ci floare vie eu mă-nchin, să-ți fie ție dar,
Dă-mi ale tale slove, să urc spre vârf de creste!

- Copile, drag tu mie, ți-e vorba cam străină
Acestor triste locuri, dar uite c-ațipeam,
Așa că vino, aruncă-ți inima haină,
Și-atunci ne-om înțelege, c-am fi de-același neam.
De unde spui că vii? Din care părți de lume?
Că uite-mi fuge somnul și aș cam sta la glume!
Parcă prea lungă vreme s-a scurs ca un venin,
Și cerul nu-i aici, ci mai degrabă iaduri,
Stau pe un tron de foc înconjurat de vaduri,
Ce-și plimbă-n brațe smoala, că n-am plecat creștin.

- Dar ție ți-e sortită-n slavă nemurirea,
Și ce frumoase versuri, ce dulce reverie!
Acolo, stau ascunse durerea și iubirea,
Bătrânul plânge-n ele, copilul ți le scrie,
Ce dulce-i viața noastră când te preumbli-n vise!
De-i plină de lumină și noaptea din abise,
Și eu, de ceva vreme, descopăr altă lume,
Regretele-s tardive. Nu am trăit-o când a fost.
Mai deunăzi, departe, am fost numit chiar prost
Că n-am crezut în versuri, nici în ceva anume.

- Poeții!? Șleahtă de caraghioși, aievea ...
Când viața ți-e deșartă de ce te-ai istovi?
Și spui că-n versuri omul găsi-va liniștea?
Nu! ... doar nefericirea întruna va lovi!
Naivului e dat tot fructul fericirii,
Iar nouă-o viață-n zbucium, în schimbul nemuririi ...
Să treci prin Riazan! Ce-or face-ai mei bunici?
Dar mama? Offf! ... Grăbește-ți pasul prieten drag
Că în adâncuri fierbe smoala cumplitului Gulag,
Și n-ai dori să-l știi, mai bine fugi de-aici!

Emil Dănuț Gabăr
Moscova, 5 februarie 2013


(Moldova)

- O, suflete, oprește! văd îndrăgite plaiuri,
Nu e Moldova dragă, ce m-a copilărit?
Privește-i coama dulce, ce-a pogorât din raiuri,
Simt stupii ca o floare culeasă-n asfințit,
Dar umbră-mpărătească, ce-mbraci străbun divan,
Hai, povestește-mi fapta măritului Ștefan!
Aici e plină valea, vai! câte oseminte ...
De turci, că moldoveni din câte știu au fost puțini,
Mult ajutor doar Cel de Sus a dat, că din vecini
N-am auzit vreunul să-și fi pierdut vreun dinte.

- Așteaptă înserarea c-om fi la Direptate,
Așa cum spicu’-adună bobii, spre-a hranei trebuință,
Ne-om aduna, și de-s cel Sfânt, îndată vei socoate
Când zeci de clopote, cu gând de biruință,
Vor tângui după acei ce-s hrană pentru glie,
Privește-mi un oștean, iar lângă el, păgâni o mie,
Că ăsta-i rostul nostru din vremi, din Decebal,
Mai bine morți spre-a neamului cinstire!
Auzi! cum cheamă Putna a noastră nemurire
Și Podu’ Nalt înalță vitejii mei pe frunți de val.

- Ureche și Costin, iar mai apoi Neculce
Au închinat Moldovei, chiar și ție, nepieritoare cronici,
Ce-au curs prin vad cerneluri în limba noastră dulce,
De unde neamul nostru se adapă. Că tare-au fost destoinici!
Copiii îți duc dorul cu capul pe ceasloave,
Când noaptea le șoptește încet povești și snoave,
Și de-un destoinic domn, că mulți nu prea au fost pe-aici,
Că toate-s vechi și nouă toate, o vorbă spusă de Poet,
Mai nou, această turmă îl socoate c-ar fi cam desuet,
Of! Doamne, geme țara și-i plină de nemernici!

- M-ai întristat, copile drag! Știu c-am lăsat urmașilor Moldovă
Să fie o cinstire peste vremi în fața multor neamuri,
Iar eu aud că-i pupă, când v-am lăsat-o, vouă, provă! ...
Se răscolesc morminte și plâng sfintele flamuri! ...
Of! M-a cuprins mâhnirea! ... S-aprind candele-n geamuri,
Și umbrele-nserării se leagănă prin ramuri,
Iar norii-s peste tot și vor s-arunce ploaia,
De după dealuri parcă se furișează luna ...
Și zici că ești de-aici? ... Aș sta de vorbă-ntruna,
Dar s-a-nserat și plec în grab’ la Răreșoaia!

Emil Dănuț Gabăr
Vaslui, 1 iunie 2013


(Îngerul)

- Voi îngeri din înalturi, voi adieri de vânturi,
Priviți! acolo-n zare spre casa părintească,
Cum păsări se adună, împreunându-și cânturi,
Priviți! alai de neamuri la nunta creștinească,
Că am plecat prin lume să îmi aleg mireasa,
Prin locuri neștiute, că una îi aleasa,
Iar mamei să îi spuneți, c-al ei fecior găsit-a
Frumoasa-ntre sirene, cum doar în vise-o vezi,
Că peștii îmi sunt pajii, iar algele livezi,
Și că-nspumate mări tocmitu-mi-au ursita.

- Trecut-au ani, copile, și nimeni nu te știe
Așa cum te știu eu. Þi-am fost o viață căpătâi,
M-am preumblat o pavăză ca bine să îți fie,
L-am încurcat pe necuratul, din ziua cea dintâi,
Că drag mi-ai fost! Un pic cam năzdrăvan și glume-o mie,
Dar cine nu-i! Că ăsta-i rostul din pruncie,
Să crești voios, că tristele povești o să le-asculți
Când vei da socoteală, că altă cale nu-i ...
Dar stai mai potolit, nu mai umbla haihui,
Că ne așteaptă dracii-n vămi ... și-s tare mulți!

- În prag, nu-i chipul mamei? Of! ochi-i lacrimi pică,
Oprește-te o clipă, o vorbă să-i mai spui,
Și-om merge-apoi, fără ocol și fără frică
De vămi și alte cele, și poți să mă supui
De am greșit, și asprei judecăți,
Că știu că-i dreaptă, nu ca-n alte părți ...
Dar ce se vede-n zare? Vai! ce urâte porți
Și ce hidoase chipuri se-ncurcă printre ele!
La sân se prinde frica ... Of, Doamne, cât de rele!
Tu, înger, mai scapă-mă o dată, și trece-o între sorți!

- Tu-mi ceri să-ți umblu-n soartă? Dar cine-s eu?
O simplă adiere nu se preschimbă-n vânt!
Sunt doar acel ce te-am păzit, ca pe-un copil, mereu,
Acum, porunca-i una și nu-i de pe pământ!
Dar nu te teme, chiar dacă-s mulți și răi, nu-i bai,
Ne-om descurca. Și-apoi, am să-ți arăt și ce-o să pierzi în rai
De-or fi multe păcate. Din câte știu nu prea îți scad,
S-a cam umplut ulciorul, chiar stă să se prăvale ...
Ia, voi împielițați, pieriți în grab’ din cale,
Că mi-e porunca spre înalturi și nu la voi în iad!

Emil Dănuț Gabăr

Baku, 24 septembrie 2013