îmi era mâna pierită
în drumul spre tine
o țesătură de clipe și îngeri textili ne mai puneau
ceva opreliști
ne sărutam pe banca din parcul renovat de primăvară
ne hăpăiam ce mai
plimbăreți matinali și nocturni dădeau târcoale cu lăcomia țânțarilor
disimulată în indiferență sau zâmbet ofilit al gurii anorectice
literă mare lângă multe litere mici ei și picioarele lor trohaice
de fapt ne scriau povestea
acei oameni cuvinte în plimbare pe sub pomi și parantezele lor înflorite
cu buzele strâmbe de pofte indecente
de o parte și alta a băncii unde făceam un transplant de guri

nu nu sărut

dar pe măsură ce se îndepărtau în viața lor
ciudat de singuri am rămas
în totuși
acel unic sărut
din viața noastră