Stă zile cu mâna întinsă spre semeni,
Cu mintea aiurea, cu ochii în jos,
Iar foamea îl mușcă cu dinții de cremeni
C-o ură ce sapă adânc, dureros.

Și seară de seară, un țipăt s-adună,
Și arde, și arde, și flacăra-i scrum,
Îl arde întruna, și-un trăsnet îi tună
În creier sentința: - E ultimul drum!

Cresc noduri în suflet și-o teamă îl strânge,
Aude-o chemare pornită de sus,
Iar norii s-aruncă pe-un soare de sânge,
Ce țese o umbră departe-n apus.

Când palida lună pe umbre sclipește,
Pe lespezi de piatră adoarme chircit,
Și visul haotic, în cap îi vuiește
Cascade de clipe ce mor chinuit.

Clepsidra se scurge, hrănind doar pustiuri,
Poetul e-n lanțuri și iată-l un sclav,
Purtat în arene de-un iad în pariuri,
Și gândul îl poartă spre locul scârbav.

Își trage piciorul spre lumea de umbre,
Spre apa ce-nalță un capăt de pod,
Și-o coadă-n cocoașe, din capete sumbre,
Se toacă în chinuri în guri de zăvod.

O clipă un tremur cuprinde adâncu’,
Fiara-i tăcută cu ochii în jos,
Și mâini nevăzute îl trag înăuntru,
Târându-l spre locul cel negru, cețos.

Ard focuri de smoală țâșnite din hăuri,
Ce par a fi ceruri, iar văile-s munți,
Câmpia-i o grotă mușcată de găuri,
Și-n aer e-un țipăt cu coarne în frunți.

E-atâta durere în ochi și în suflet,
Sub bice ce ritmic întruna trosnesc,
Făpturile-s prinse în lanțuri de urlet
Și-adapă cazane ce-n focuri plesnesc.

Nălucă îi mintea, și fuge, și fuge,
Iar pașii-o urmează prin locul sfârșit,
Poetul e pana, iar slova tot curge
Spre-o ultimă filă, tot curge roșit.

Aleargă poetul, și focul, și smoala,
Prin calea-i ce-i umbră și cerne pustiu,
Își pierde nădejdea, iar sufletu-i boala,
Ce schimbă în moarte sămânța de viu.

Iar mintea-i cuprinsă în gheare de clește
Și clănțăne-ntruna cu glas ascuțit,
Dar jos, în afunduri, ecoul vuiește
Prin tâmple trezite din somn nădușit.

Pornește urgia sub cerul de smoală,
Redutele cad sub platoși de fier,
Vin smocuri de vânturi, cuprinse de boală,
Și burți de zăpadă se varsă din cer.

Orașul tresare, ascuns de o ceață,
Dușmanu-i mormane urnite în zări,
Și vine, tot vine, în care de gheață,
Cu urlet de vânturi ce vor răzbunări.

Prăpădul tot crește împins de departe,
E haos în aer, e haos în suflet,
Zăpada-i nălucă cu gurile sparte
Din care s-aruncă în haite de urlet.

Sărmanul se zbate în lanțuri de vise,
Dar ultime clipe spre moarte se scurg,
Vin roiuri de păsări din cuib de abise,
Cu ciocuri flămânde, ce-ntruna tot curg.

În ochi-i de ceară o lacrimă plânge,
Iar viața-și termină fuiorul pe fus,
Se strânge urgia și pleoapa se strânge,
Și-o pasăre albă țâșnește în sus.

Când noaptea-i răpusă de zarea aprinsă,
Orașul s-ascunde sub albele glugi,
Și-un om de zăpadă, cu mâna întinsă,
Adună în palmă noiane de fulgi.

Emil Dănuț Gabăr

București, 12 martie 2012