Cândva ai fost ciment, nisip și fiare,
Și nu-ți păsa de flori, de păsări, dobitoace,
Trecut-au multe zile până s-apari în zare,
Scăpându-ne de gropi, de mâl și de băltoace.

Acum ești mândru cu grinzile în soare,
Þinute-n forță mare de un mănunchi de sârme,
Asculți, cu multă teamă, mișcările ușoare,
Călcarea apăsată, ce lasă atâtea urme!

Te joacă în picioare mulțime de-animale
Și roți de fițe, ce duc ambiții găunoase,
Ființele pierdute, pe tine stând, privesc în vale,
Spaimele-n ele cresc, simțind un frig în oase.

Să sară-n hău, se-ntreabă omul, aflat în vrie
Și rătăcit de lume, cu gânduri triste și bizare.
Pentru el, tot ce a fost, a fost, că trebuia să fie,
Acum e un pierdut cu ochii goi, fără culoare.

Doar tu ești cel ce știe dac-a scăpat de rătăcire
Sărmanul om, supus atâtor legi!
Oricâți, la tine, veni-vor pentru mântuire,
Tu faci ce poți să faci, sperând să-i înțelegi.