Mă torturez, aproape, cu întrebarea
Ce ar trebui să fie-n orice clipă
Pe buzele oricui, ce-ar ști că se înfiripă
De când s-ar ști crescut fruct, țării... ce-i e floarea.

De ce n-om fi sămânța cu seve siropinde
Din sol plin de strămoși, gustat legume, fructe,
Vânat, ignat, crăciunuri, doar știind să se întâmple
Și amor de-o scoarță calcă, ca piele... ce i-ar vinde?

De unde atâta ură să nu ne cultivăm
Parental maniere, păduri nu mai sunt coli
Și minți sunt doar minciuni, nu finisaje în școli...
Și-am devenit rușini... de-o țară, ce trădăm.

Păcat, că oratorii, de Cicero, ierboase,
Golașe de sămânță, îs perfide logoreie,
Când țara ce-o iubesc o mamă de mișei e
Și-și plânge o Dunăre de lacrimi... și-ai mei oase.

Rămân, nu cred că-s singur, un visător copil,
Că timpul spală pietre, din mine, ce vor fi
Și de-alți de-ai mei sădiți, ce știu doar a iubi
Și va ploua cu norii de-un zbor, de țarăfil...

Ce mă fac singur, eu, să împiedic din fobia
Nebună, să sădesc filia... România!
14.04.2013