Istoria pictează pielea cuvintelor
se dezbracă de galopul cailor
cu pământ urlând sub copite,
trece cu înserarea legată de gât.
Întâmplările agățate-n copaci
se lipesc transpirate de iriși arzând...

Altitudinea scrisului
aduce de departe vulturii albi
înflăcărându-și propriul sânge -
senzația morții galante
plimbându-și imaginea și lecțiile de pian
prin fața satelor fără porți.

Se desfrunzesc pietre,
sângele se aruncă cu praștia
și se răsucește-n răni,
aripile zeilor îngheață
înainte de a atinge numărul vieții.

Nu trezi ecourile în șirul ierbii
sarea din adevăr s-a sfârșit.
Rămâne izul amar cât molozul
dus cu lopata și spălat cu grijă la izvor.

Clocotul sălbatec s-a stins în aerul abrupt
și pasagerul din toamne
abia își mai caută moartea
pe obrazul strâmb al necuvântului.

Va pleca cu ea în veri, pe câmpuri de hârtie
cu anii deasupra frunții.
S-ar cuveni imnuri
pentru dovedit timpul,
pentru așteptat copilăria de pe maidane
și viața - ca trecerea dintâi.