Omul acela a ieșit cu o scară
și pașnic de tot a traversat toată curtea,
o pisică se ținuse mărunt după el
apoi se opri negăsindu-și memoria;
lângă poartă omul era așteptat de un copac
-cred că de aseară îl așteaptă în aceeași poziție-
omul potrivi scara rezemând-o de trunchi
-nu e nevoie aici de nicio metaforă-
și se sui încet, avea timp
strângînd mâna pe fiece treaptă
de parcă ar fi strâns mâinile a o mulțime de prieteni.
ajunse sus, spuse ceva unei crengi,
ceva i-a spus, pentru că ea arătă că-nțelege,
o pasăre se scuză și-i lăsă împreună.
omul nu mai fusese de demult copil
și-l învinse printre crengi o tristețe plăcută,
se gândi acolo că nici de iubit n-a iubit
gustă un mugur și se amărî cu totul
dar altfel, nemai fiind nimica de spus,
el începu să coboare cu spatele,
precaut, ca la o numărătoare inversă
și când ajunse pe ultima treaptă,
copacul, brusc, se răvăși în alb.