pot trece fericirea precum ața prin ac
buzelor crăpate în deșert
cuțitului proaspăt scos din rană

crucea mea dintre omoplații tăi se ridică
un obiectiv turistic
de care se izbesc păsări albe
de care se reazemă în coate cerul

dar când iubirea-mi ia totul
uit cu câte funii te leagă de el pământul
uit să vorbesc limba din care dau alții, neîncetat
și–mi umplu sandalele cu cenușă
din glezne ce nu-mi aparțin

te mângâi precum aerul rarefiat stânca de care te ții
cu mâinile astea întinse
cu degetele astea zvâcnind
spre soarele abia dezvelit deasupra capului tău
când treci de ultima floare de colț
și înfigi adânc și tandru steagul în mine