Poezia ca o nucă

eu cred
că poezia trebuie să fie
ca o nucă
desigur, nu ca una obișnuită
dar ca o nucă
pe care o privești de departe
dacă te mai apropii
începi să-i vezi
tot mai multe nervuri
începi să-i simți
tot mai mult moliciunile
vrei să-i zdrobești
coaja
nu e chiar ușor
te muncești puțin
vorbele tale obișnuite
ricoșează în toate direcțiile
doar să te lași pe ea
și te aruncă în sus
ca o saltea
dacă perseverezi și te apropii
și mai mult
după ce ți-ai șters sudoarea de pe frunte
nuca își leapădă cojile
poți să-i pipăi acum
niște cotloane ciudate
nu știu cum să le zic
nimeni nu prea știe
doar că pe-acolo rătăcesc
prin niște galerii părăsite
unii care se numesc
poeți
nu-i nimic, mergi mai departe
nu te speria de ei
nu sunt decât niște duhuri
tot ce pot ei să facă
sunt doar vorbe
nuca mai are un sâmbure
foarte, foarte dur
dacă întinzi mâna spre el
simți cum frunzele îți cresc
chiar din vârful degetelor
te rogi acum să nu vină
vreun vânt
să-ți tremure mâinile
nu vrei cu nici un chip
să împrăștie mirosul
de acasă
care s-a răspândit
abia acum vine
momentul cel mai greu
dacă nu-ți tragi degetele la timp
se vor înnegri pe veci
cu culoarea verde nucă
a poeziei